Roma 1960 - Cassius Clay devine campion olimpic şi se prezintă lumii

"A fost genul de reuşită care l-a adus în atenţia lumii şi a făcut ca oamenii să îl recunoască. Să vii dintr-un oraş mic precum Louisville şi să cunoşti oameni din toată lumea a fost ceva uriaş pentru el", declara Lonnie Ali, soţia lui Cassius Clay, în urmă cu doi ani.

Clay avea atunci doar 18 ani, dar de mult timp se lăda că va câştiga cel mai mare premiu din box: titlul mondial la categoria grea la profesionişti. Înainte de următoarea Olimpiadă, Clay a reuşit şi asta. Şi avea deja un alt nume, Muhammad Ali, dobândit în urma trecerii sale la islamism.

Ali avea să devină poate cel mai controversat atlet din istorie, inspirând deopotrivă dragoste şi ură. Versiunea tânără a lui Ali a provocat şi reacţii conflictuale din partea fanilor şi a luptătorilor în drumul lui spre medalia olimpică. În acele zile - cu patru ani înainte ca Războiul din Vietnam să degenereze - linia de demarcaţie a fost trasată de personalitate, nu de politică. Clay a apărat Statele Unite în faţa jurnaliştilor străini, spunând că este "cea mai tare ţară din lume". Când a fost întrebat despre rasismul din ţara lui, Clay le-a răspuns că "avem oameni calificaţi care lucrează la această problemă". Personalitatea lui i-a atras pe unii, dar i-a îndepărtat pe alţii, conform cărţii lui David Maraniss, "Roma 1960: Olimpiada care a schimbat lumea". Era lăudăros şi, în anumite momente, timid. Era sociabil, pozând alături de membrii delegaţiilor din aproape 30 de ţări. Era bun cu mulţimea, dar nu se descurca cu grupurile mici. Mai târziu s-a îndrăgostit de Wilma Rudolph, medaliata cu aur la sprint, dar a fost prea timid să îi spună asta. A făcut-o abia la un an după ce a devenit profesionist, când s-a dus la ea la şcoală într-un Cadillac decapotabil, de culoare roz.

În cele din urmă, Mihammad Ali avea să devină cunoscut drept "Cel mai mare". Dar în august 1960, câţiva dintre colegii din echipa de box îl vedeau doar ca un puşti de 18 ani cu un talent bizar pentru box. "Îţi lăsa impresia, dacă nu îl cunoşteai, că este un neruşinat. Dar era sincer. Nu era nimic fals în atitudinea lui", a delcarat Jerry Armstrong, boxer la categoria cocoş. Nikos Spanakos, boxerul echipei la categoria pană, se întâlnise prima oară cu Clay un an mai devreme, la trialurile pentru Jocurile PanAmericane din 1959. "Îmi aduc aminte de acel copil înalt, obraznic, care ne tot spunea despre cum va intra el anul viitor în echipa olimpică, despre cum va câştiga aurul şi apoi titlul mondial la profesionişti. Mulţi am considerat că doar are gura mare, dar puştiul ştia să boxeze", a declarat Spanakos.

În 1960, Clay avea 100 de lupte de amatori la activ. Aproape că a ratat calificarea la Jocurile Pan Americane, în echipa condusă de fratele geamăn al lui Spanakos, Pete. "Îl huiduiau în unele locuri. Era incredibil cum de era atât de neruşinat. Vorbea într-una şi încerca să îşi umilească adversarii. Încerca să îi facă să cedeze nervos în timpul luptei, înaintea luptei. Reuşea să intimideze multă lume sau să îi enerveze atât de tare încât în ring nu mai puteau să îşi vadă de joc. Îşi creea acest avantaj la nivel mental", îşi aducea aminte Pete Spanakos.

"A încălcat orice regulă în box", îşi amintea şi Armstrong într-un interviu de acum doi ani. "Eşti învăţat să ţii mâinile ridicate, bărbia jos. Dar el avea nişte reflexe şi o viteză atât de bune că putea să facă aceste greşeli şi să scape cu ele. Mai mult, avea o bărbie excelentă, putea primi un pumn fără probleme. Avea tot ce îi trebuia".

În afara ringului era însă altă situaţie. Clay era atât de puţin ieşit în lume încât, la Roma, a văzut un bideu pentru prima oară, povestea Nikos Spanakos, şi a crezut că este un fel de fântână din care se bea apă. Clay era înarmat cu o cameră de fotografiat, un zâmbet continuu şi o aptitudine politicienească pentru a face cunoştinţă cu oamenii. A fost în centrul atenţiei în ceea ce priveşte relaţia cu publicul, dar Spanakos a spus că Ali era "în principiu un băiat bun", pe care ceilalţi boxeri îl "tolerau".

Colegul Wilbert McClure, care avea să câştige o medalie de aur, nu era printre aceia care doar îl tolerau pe Clay. El chiar îl plăcea. "Îi spuneam Ambasadorul. Ne plimbam mult împreună. El vorbea cu fetele. Wilma Rudolph era o prietenă de-ale noastre".

După ce şi-a făcut un nume în boxul mondial ca Muhammad Ali, există o tentaţie ca sportivul să fie prezentat într-o lumină mai bună când se vorbeşte despre Roma. Însă Maraniss scria în cartea lui că deşi "era memorabil de la început, Clay nu era liderul delegaţiei SUA. El îi căuta pe oameni, nu oamenii pe el". Rafer Johnson, căpitanul echipei şi campionul la decatlon, era cel mai respectat atlet din echipa americană, din care mai făceau parte şi jucători de baschet de renume precum Oscar Robertson, Jerry West sau Jerry Lucas.

Războiul rece
La Olimpiada din 1960, politica avea să fie cea care i-a unit pe americani: SUA vs URSS. Lumea Liberă vs Cortina de Fier. ”Pentru că am fost primul american care a concurat împotriva unui rus, am fost în centrul atenției. Era capitalism vs comunism și urma să vedem cine va supraviețui”, a declarat Nikos Spanakos. Avea însă să piardă de o manieră discutabilă. ”Arbitrii comuniști au votat în favoarea luptătorilor comuniști”, a spus el. Dar dacă înfrângerea a fost dureroasă pentru el, pentru colegii lui a reprezentat o motivare să își câștige luptele detașat.

McClure a luat medalia de aur. La fel și Eddie Crook, fost militar. Victoria lui Crook a fost huiduită de publicul italian, mai ales în timp ce steagul american era ridicat în timpul decernării medaliilor. Huiduielile s-au auzit până la vestiare, unde Clay aștepta să înceapă meciul cu polonezul Zbigniew Pietrzykowski, care la cei 26 de ani ai săi pierduse doar de 13 ori în 233 de partide. Starea de spirit a spectatorilor s-a schimbat în apropierea luptei, după cum scria Dean Eagle în The Louisville Times: ”Clay era favorit aici și huiduielile s-au transformat în urale în timp ce era prezentat”. Ca să ajungă în finală, Clay trecuse de belgianul Yvon Becaus, sovieticul Gennady Shatkov și australianul Tony Madigan. Lupta cu Madigan a fost atât de apropiată încât un prezentator CBS a crezut că sportivul american o pierduse.

În finală, Clay și adversarul său, înalt, stângaci, s-au bătut de la egal în primele două runde. Cu numărul 272 pe spate, Clay a aruncat dese lovituri de dreapta care erau însă prea slabe. Dar în runda a treia, Clay a apelat la combinații incredibile, la care nimeni nu se aștepta. Pumnii au început să îl lovească pe Pietrzykowski din toate unghiurile, iar sângele avea să îi curgă acestuia din nas şi gură. Pe finalul rundei Clay a "dansat" câteva secunde, fiind sigur de victorie. Era 5 septembrie 1960 şi Clay era medaliat cu aur la Olimpiadă.

"Spectatorii m-au determinat să lupt mai dur decât trebuia. Când au huiduit victoria lui Crook şi eu eram următorul american în ring, ştiam că nu trebuie să las loc de discuţii", a declarat Clay.
 
A doua zi după victoria, Clay s-a întâlnit cu presa şi a declarat că este "cea mai grozavă zi din viaţa mea". A văzut atunci şi partea practică a lucrurilor. "Toată publicitatea asta e minunată. O să am nevoie de ea când voi trece la profesionişti".

Conform unei legende, Clay şi-ar fi aruncat medalia în râul Ohio, după ce un restaurant din Louisville a refuzat să îl servească, iar o bandă de motociclişti l-a ameninţat. În realitate, povestea a fost inventată - pur şi simplu şi-a pierdut medalia. A recunoscut ani mai târziu: "Nu ştiu unde am pus medalia aia".

Ali a primit o nouă medalie de aur la meciul de baschet dintre SUA şi Iugoslavia de la Atlanta 1996, unde deja fusese în centrul atenţiei. Tremurând din toate încheieturile din cauza bolii Parkinson, Ali a luat torţa olimpică de la înotătoarea Janet Evans şi a aprins Flacăra la Ceremonia de Deschidere. Aşa cum cere tradiţia, ca ultima persoană care primeşte torţa să nu fie cunoscută decât în momentul în care face acest gest, Ali a apărut ca o surpriză pentru cei 85.000 de spectatori de la Atlanta şi pentru sutele de milioane de telespectatori.

Clay a devenit profesionist şi a câştigat titlul mondial pentru prima oară în 1964, când l-a învins pe Sonny Liston într-o luptă legendară. În următorii patru ani şi-a apărat titlul de nouă ori, s-a convertit la islam şi şi-a schimbat numele în MUhnammad Ali. Titlul i-a fost retras însă în 1967, când a refuzat să fie înrolat în armata americană, invocând religia şi convingerile personale. Avea să fie suspendat pentru următorii trei ani şi jumătate din box, timp în care cazul lui a ajuns la Curtea Supremă.

McClure şi-a adus aminte de o conversaţie cu Ali la Detroit, în timpul exilului. "Mi-a spus că religia nu îl lasă, dar că guvernul nu vrea să onoreze acest lucru. O face cu alţii, dar nu cu cei de religia mea şi asta nu e corect".

Ali a recucerit titlul în 1974, când l-a învins pe George Foreman într-o luptă găzduită de Zair (actualmente Republica Democrată Congo) şi cunoscută drept "the Rumble in the Jungle". În 1975 a fost rândul lui Joe Frazier să fie învins în "the Thriller in Manila".

S-a retras din box în 1981 cu un record profesionist de 56 de victorii (37 prin KO) şi 5 înfrângeri. "A venit de nicăieri şi prin şarmul şi personalitatea lui a urcat pe prima scenă a statului lui. Apoi a SUA, pe scena Jocurilor Olimpice şi pe scena lumii întregi", a rezumat McClure cariera unui sportiv unic.