De la Gruia la Stângă - Istoria handbalului românesc la Jocurile Olimpice

 

„În România existau pe atunci 15-20.000 de handbalişti legitimaţi, iar în Bucureşti erau sute de cluburi. Am aparţinut unei generaţii extraordinare. Puteam să batem pe oricine, oricând. Eram cei mai buni din lume, atât ca echipă, cât şi ca individualităţi. Fiecare pe postul lui era cel mai bun sau printre cei mai buni din lume: Penu, Gruia, Gaţu, Kicsid, Stockl, Voina, Licu”, a povestit Ştefan Birtalan, desemnat de trei ori cel mai bun jucător din lume, într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor. Atunci când a fost întrebat care a fost vârful, golgheterul Campionatului Mondial din 1974 nu are niciun dubiu: „Gheorghe Gruia. Am fost şi eu un fel de Mont Blanc, ceva pe acolo, dar el era Himalaya”.

 

De altfel, în 1992, IHF l-a desemnat pe Gruia cel mai mare handbalist din toate timpurile, colosul de de 1,92 metri şi 91 de kg fiind vedeta echipei României la Munchen, în 1972, când a fost câştigată prima medalie olimpică, cea de bronz. La acel turneu, jucătorul care a făcut istorie în tricoul Stelei a fost şi golgheterul competiţiei, cu 37 de goluri marcate. 

 

Rămâne însă regretul că cel mai de succes sport de echipă de la noi, care a adus în total şapte titluri mondiale (patru la masculin şi trei la feminin), nu a reuşit să câştige măcar o medalie de aur la Jocurile Olimpice. „Dacă s-ar fi făcut un clasament ca la tenis, în funcţie de turneele câştigate, România ar fi fost de departe pe primul loc. Noi câştigam majoritatea turneelor, dar când venea o competiţie mondială capotam incredibil”, rememora Vasile Stângă.

 

Istoria handbalului românesc începe în februarie 1920, când un profesor de sport din Sibiu, Wilhelm Binder, s-a aflat printre spectatorii primului meci demonstrativ de handbal, organizat în Germania de Carl Schellenz. Era varianta în 11, care se juca pe un teren de fotbal şi care venea să definitiveze versiunile practicate deja de la sfârşitul secolului XIX în Danemarca (Haandbold) sau Boemia (Hazena).

 

Lui Binder i-a plăcut ceea ce a văzut şi s-a întors la Sibiu hotărât să implementeze noul sport în şcolile unde activa ca profesor. Primele partide s-au desfăşurat în 1921, iar celelalte comunităţi de saşi transilvăneni sau şvabi bănăţeni au adoptat disciplina. Deşi handbalul avea să ajungă şi în Bucureşti sau Moldova, Ardealul a rămas centrul principal şi zona care a dat primii jucători importanţi. În perioada interbelică, Sibiul, Mediaşul, Sighişoara, Bistriţa, Braşovul, Lugojul sau Timişoara erau oraşele dominante şi care găzduiau cel mai des meciuri.

 

Au existat şi câteva meciuri internaţionale, în special împotriva Germaniei, Austriei sau Suediei, iar în 1936 a apărut şi Federaţia Română de Handbal. În acelaşi an, disciplina a fost introdusă şi în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin, doar la masculin şi în varianta de 11. România s-a numărat printre cele şase participante, fiind învinsă în grupă de Austria (3-18) şi Elveţia (6-8), înainte de a câştiga cu 10-3 în faţa Statelor Unite pentru a încheia pe locul 5. Majoritatea jucătorilor care formau echipa naţională veneau de la echipa sibiană Hermanstadter Turverein, lucru deloc surprinzător. Printre aceştia s-au numărat Willi Heidel, Willi Kirschner, Robert Speck sau Ştefan Zoller, iar antrenor a fost Hans Schusching.

 

După cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost creat un campionat naţional, pe scheletul cluburilor interbelice cărora li s-au adăugat şi cele nou înfiinţate în Moldova şi Bucureşti, unde handbalul a fost tot mai mult popularizat, iar succesele au început să apară. Mai întâi la feminin, unde, sub conducerea celebrului Constantin „Pilică” Popescu au fost cucerite două titluri mondiale în 11 (1956, 1960) şi unul în 7 (1962), iar Ştiinţa Bucureşti a devenit prima echipă românească învingătoare în Cupa Campionilor (1961), pentru ca apoi băieţii să se impună în patru rânduri la Campionatul Mondial (1961, 1964, 1970, 1974), o performanţă egalată mai târziu doar de Suedia şi Franţa, şi să se claseze o dată pe locul 3 (1967).

 

Handbalul a aşteptat până în 1972 să revină la Olimpiadă, de această dată în varianta de 7. Doar cel masculin, pentru că fetele vor debuta patru ani mai târziu, la Montreal. Momentul pregătirilor pentru Munchen a venit însă într-o perioadă în care echipa României trecea printr-un schimb de generaţii, motiv pentru care „tricolorii” au cedat într-un fel dominaţia în favoarea Iugoslaviei, învingătoare în faţa elevilor lui Niculae Nedeff şi Oprea Vlase atât la Trofeul Carpaţi din 1971, cât şi la Cupa Mondială din acelaşi an.

 

După ce România s-a clasat pe locul 2 la Trofeul Carapţi şi în 1972, conducătorii federaţiei au decis să-l numească ca antrenor coordonator pe Ioan Kunst Ghermănescu, care din cauza faptului că era preşedintele comisiei tehnice al IHF nu putea sta pe bancă, astfel că Nedeff şi Vlase au fost cei ce au condus efectiv echipa. Lotul deplasat la Munchen reprezenta un mix între experienţa gărzii vechi (Gruia, Gaţu, Licu, Samungi, Gunesch, Cosma, Kicsid, Penu) şi entuziasmul tinerilor (Birtalan, Voina, Tudosie, Schobel, Tale, Dincă).

 

În ciuda pantei descendente din ultimii ani, România era una dintre marile favorite ale competiţiei, din postura de campioană mondială en-titre. Un statut respectat, în faza grupelor Gruia&co. învingând Norvegia (18-14), Spania (15-12) şi ţara gazdă, RFG (13-11). Grupa semifinală a început cu o victoria clară obţinută în faţa Ungariei (20-14), pentru ca pe 8 septembrie să urmeze marele meci cu Iugoslavia.

 

Întâlnirea decisivă pentru aflarea numelui echipei care urma să meargă în finală a fost de un dramatism ieşit din comun. Primul gol s-a marcat abia după 12 minute, iar scorul la pauză a fost 5-4 în favoarea iugoslavilor. Echilibrul s-a menţinut până aproape de mijlocul reprizei a doua, dar, la 9-9, câteva minute slabe ale românilor le-au permis adversarilor să se desprindă la 12-10, apoi la 14-11. Revenirea jucătorilor noştri din final nu a produs întoarcerea rezultatului, ci doar reducerea diferenţei de pe tabelă. Iugoslavia a câştigat cu 14-13, după un meci istoric şi s-a calificat în ultimul act, unde avea să se impună în faţa Cehoslovaciei. România s-a mulţumit cu medaliile de bronz, după 19-16 cu Germania de Est, şi cu titlul de golgheter al lui Gheorghe Gruia.

 

După cucerirea celui de-al patrulea titlu mondial la masculin, în 1974, „tricolorii” priveau cu încredere spre viitoarea ediţie a Jocurilor Olimpice, cea de la Montreal, acolo unde obiectivul îl reprezenta medalia de aur. Cu o echipă care îşi păstrase stafful tehnic şi îi avea în componenţă pe Penu, Gaţu, Licu, Birtalan, Voina, Kicsid, Gunesch sau Stockl, România a sosit în Canada cu o stare de spirit excelentă şi plină de optimism (poate prea mult), ca urmare a unei perioade de pregătire ce adusese 28 de victorii din 41 de meciuri, multe dintre ele obţinute împotriva marilor rivale.

 

Începutul turneului olimpic de la Montreal a fost foarte bun, cu două succese convingătoare în faţa Ungariei (23-18) şi a Statelor Unite (32-19), apoi Gaţu şi colegii săi au întâlnit Cehoslovacia, vicecampioana de la Munchen, un meci încheiat la egalitate, scor 19-19, după 13-10 la pauză în favoarea jucătorilor noştri şi un singur gol marcat în ultimele şapte minute. Victoria cu 17-15 din partida cu Polonia a fost însă suficientă pentru ocuparea primului loc în grupă şi calificarea în finală, acolo unde aştepta Uniunea Sovietică.

 

Înaintea duelului atât de aşteptat pentru aur, atmosfera era degajată, iar românii erau foarte siguri pe ei. Palmaresul direct cu sovieticii era uşor favorabil României, iar înainte de Olimpiadă, învinsesem într-un amical cu 28-20. Din păcate, finala nu a avut practic istoric. Echipa Uniunii Sovietice a condus tot timpul, iar în minutul 20 scorul era deja 10-4 în favoarea sa. O răbufnire de orgoliu în finalul primei reprize şi o parte a doua echilibrată nu au putut schimba soarta meciului, încheiat cu scorul de 15-19. Din nou ne consolam cu titlul de golgheter, câştigat de Birtalan, autor a 32 de goluri.

 

„Am pierdut ca proştii. Ruşii erau sub noi. Am fost prea siguri pe noi, am întârziat la încălzire, finala mică dintre Germania şi Polonia s-a prelungit. Am intrat fleşcăiţi, nu ne-am regăsit. N-am dormit săptămâni întregi de necaz. Încă mă gîndesc la meciul acela”, a rememorat Birtalan finala care reprezintă cea mai dureroasă amintire din cariera sa, dar şi a altor colegi de-ai săi din acea perioadă.

 

Tot la Montreal a debutat la Jocurile Olimpice şi echipa naţională feminină. În acest scop, în 1973, federaţia l-a reangajat ca selecţioner pe Constantin Popescu, a cărui mână s-a făcut imediat simţită, prin ocuparea locului 2 la Mondialele din acelaşi an şi a locului 4 la cele din 1975. La turneul olimpic, au participat şase echipe, sistemul de joc fiind fiecare cu fiecare, iar la sfârşit se realiza un clasament pe baza căruia se acordau medaliile.

 

Cu o echipă foarte tânără, în care evoluau Elisabeta Ionescu, Viorica Ionica, Simona Arghir, Petruţa Doina Cojocaru, Doina Furcoi-Solomonov, Rozalia Soos, Cristina Metzenrat Petrovici, Magda Miclos-Ilies, Maria Bosi-Igorov, Georgeta Lăcustă-Manolescu şi Iuliana Hobincu, Româna avea nevoie de trei victorii pentru a obţine o medalie. Două dintre ele au fost obţinute, 21-20 cu Japonia şi 17-11 împotriva Canadei, însă celelalte trei meciuri au fost pierdute, 12-18 cu Germania de Est, 8-14 cu URSS şi 15-20 cu Ungaria. Cu toate acestea, locul 4 ocupat la final rămâne cea mai bună performanţă a naţionalei feminine la Olimpiadă.

 

Pentru ediţia din 1980 a Jocurilor Olimpice, handabliştii români au stat în cantonament „un an şi patru luni”, după cum îşi aminteşte Vasile Stângă, perioadă în care au avut loc 33 de jocuri internaţionale. Obiectivul era unul singur: medalia de aur, cea care lipsea din palmaresul echipei naţionale. Faţă de Montreal, rămăseseră în lot jucători importanţi, precum Birtalan sau Voina, dar apăruseră şi alţii noi, ca Nicolae Munteanu, Vasile Stângă, Maricel Voinea, Marian Dumitru, Alexandru Folker, în timp ce pe bancă se aflau în continuare Iaon Kunst Ghermănescu şi Niculae Nedeff, alături de Lascăr Pană.

 

La Moscova, România a nimerit într-o grupă imposibilă, alături de ţara gazdă şi de Iugoslavia, eterna noastră rivală din acea perioadă. „Era un lanţ de complexe: noi îi băteam pe ruşi, ruşii pe sârbi şi sârbii pe noi”, explică Stângă. Exact ceea ce s-a întâmplat şi în 1980. După un debut cu dreptul, 32-12 cu Kuweit şi 26-18 cu Algeria, a urmat înfrângerea cu Iugoslavia (21-23). Pentru a continua să spere la medalii, ”tricolorii” erau nevoiţi să învingă Uniunea Sovietică, lucru care s-a şi întâmplat.

 

26 iulie 1980 este data unuia dintre meciurile memorabile din istoria handbalului românesc. Campioana olimpică în exerciţiu şi ţara gazdă a pierdut în faţa României, scor 19-22, deşi la pauză conducea cu 15-9. Şi totuşi, nu a fost de ajuns pentru calificarea în finală, pentru că deşi am învins Elveţia în ultimul meci din grupă (18-16), sovieticii s-au impus cu 22-17 împotriva Iugoslaviei şi au terminat pe primul loc la golaveraj.

 

„Îi bătusem pe ruşi în meciul acela nebun în care ne-au condus cu şase goluri la pauză şi jocurile au fost de aşa natură că prezenţa noastră în finală ţinea de meciul lor cu Iugoslavia. Şi acum sunt convins că sârbii au vândut partida! A fost blat pe faţă, noi eram în tribună şi ne-am dat seama”, a povestit Stângă. România a jucat pentru locul 3, învingând Ungaria cu 20-18 şi devenind singura echipă care la primele trei prezenţe ale handbalului în 7 la Jocurile Olimpice s-a aflat de fiecare dată pe podium. De asemenea, cu 36 de goluri marcate, Vasile Stângă a fost al treilea marcator al turneului.

 

Patru ani mai târziu, la Los Angeles, din nou „prietenii” iugoslavi au stat între echipa României şi medalia de aur. Sub conducerea consilierului tehnic Ioan Kunst Ghermănescu şi a antrenorilor Niculae Nedeff, Radu Voina şi Cornel Penu (portari), mai vechilor Munteanu,  Stângă, Folker sau Boroş li se alăturaseră în lot tineri promiţători precum Alexandru Buligan, Dumitru Berbece sau Gheorghe Dogărescu. Repartizată în grupa A, naţionala noastră a câştigat primele patru meciuri, 25-16 cu Algeria, 26-17 cu Islanda, 23-17 cu Elveţia şi 28-22 cu Japonia, având nevoie de egal împotriva Iugoslaviei, adevărata finală a turneului, aşa cum a numit-o toată lumea, pentru a se califica în ultimul act.

 

Nici de această dată, românii nu au reuşit să treacă de complexul iugoslav şi au pierdut dramatic cu 18-19, după ce la pauză conduceau cu 10-8. În finala mică, România a câştigat cu 23-19 meciul cu Danemarca şi a cucerit medaliile de bronz. La finalul competiţiei, un raport al organelor de partid nota că „toate jocurile de la Los Angeles s-au desfăşurat sub semnul unui comportament slab al tuturor jucătorilor, ca urmare a lipsurilor din antrenament, dar şi a lipsei de dăruire totală în jocuri, a delăsării şi lipsei puterii de muncă. Toate acestea au dus la înfrângerea nepermisă în faţa Iugoslaviei”.

 

Ediţia din 1984 a Jocurilor Olimpice a reprezentat cântecul de lebădă al handbalului românesc la nivel de echipă naţională, locul 3 de la Mondialele din 1990 venind mai mult din inerţie. La Barcelona, în 1992, s-a înregistrat ultima participare a băieţilor (locul 8), în timp ce fetele au fost prezente la Sydney, în 2000, şi la Beijing, în 2008, unde s-au clasat de fiecare dată pe poziţia a şaptea.