Ştefan Rusu – Cel mai medaliat luptător român la Jocurile Olimpice

Palmaresul fostului luptător îi dă dreptate: campion olimpic (1980), de două ori campion mondial (1978, 1982), de cinci ori campion european (1978, 1979, 1980, 1981, 1985), campion la Jocurile Mondiale Universitare (1981), campion balcanic (1975) şi campion naţional între 1975 şi 1987. Alături de aceste performanţe, a mai obţinut alte medalii la competiţiile europene şi mondiale, precum şi două la Jocurile Olimpice, argint în 1976 şi bronz în 1984.

Succesele lui Rusu şi ale altor luptători din acea perioadă nu au venit întâmplător: „“Din păcate, nu am mai reuşit să câştigăm medalii la lupte de la Olimpiada de la Barcelona, din 1992, când am smuls un bronz. În anii ‘70-′80 dominam aceste întreceri la Campionatul Mondial sau la Jocurile Olimpice. Se investea însă în acest sport, exista cu adevărat interes. Mă gândesc doar la un singur lucru: în acea perioadă, la lotul olimpic de lupte, erau 60 de sportivi, în timp ce acum sunt doar câţiva. Cine mai investeşte astăzi în acest sport? Aproape nimeni, toţi sunt interesaţi doar dacă au ceva de câştigat de pe urma acestui lucru”.

Născut la Rădăuţi, pe 2 februarie 1956, Ştefan Rusu a crescut într-o familie cu cinci fraţi. Părinţii săi l-au încurajat să facă sport, iar preferinţa lui s-a îndreptat spre luptele greco-romane. A fost legitimat prima oară la clubul din oraşul său natal, înainte de a trece la Steaua pentru a scurtă perioadă (1975-1976). A revenit acasă timp de trei ani (1977-1980), apoi a trecut la Dinamo, unde a rămas până în 1990.

La doar 20 de ani, a avut ocazia să debuteze la Jocurile Olimpice, făcând parte din lotul României deplasat la Montreal. „Mi-a plăcut cel mai mult acolo, a fost o organizare de excepţie”, îşi aminteşte fostul luptător, care a obţinut medalia de argint în 1976, fiind învins în meciul decisiv al categoriei 68 de kilograme de sovieticul Suren Nalbandyan. Revanşa a venit în 1980, chiar la Moscova, acolo unde românul a trecut de acelaşi luptător, înainte de a câştiga meciurile cu Andrzej Supron (Polonia) şi Lars-Erik Skiold (Suedia), victorii care i-au adus aurul.

„Când am devenit campion olimpic, în 1980, am fost răsplătit cu 5.000 de lei şi o butelie. Astea erau vremurile, însă noi eram stimulaţi pentru că puteam ieşi din ţară. Din diurna de 1,5 dolari pe zi mai aduceam şi unele cadouri familiei”, rememorează Rusu beneficiile materiale pe care le-a avut în urma performanţelor sale.

Pentru Jocurile Olimpice de la Los Angeles, luptătorul român a schimbat categoria, trecând de la 68 la 74 de kilograme. Avea să piardă în grupe în faţa finlandezului Jouko Salomaki, viitorul campion, astfel că s-a luptat în finala mică, unde l-a bătut pe sud-coreeanul Kim Young-Nam. Era a treia medalie a lui Rusu la Olimpiadă, un record printre reprezentanţii României la această disciplină.

După ce s-a retras, a devenit antrenor, mai întâi la Centrul Olimpic de lupte greco-romane din Rădăuţi, apoi la Dinamo şi în Turcia, după 1990. Deşi a avut succes în străinătate, în 2000 a revenit în oraşul natal „pentru că vreau să fac performanţă cu românii mei”.