Nicu Vlad s-a născut pe 1 noiembrie 1963, în comuna gălăţeană Piscu, acolo unde a şi fost descoperit de fraţii Gospodinov pe când avea 15 ani, o vârstă considerată mare pentru haltere. La asta s-a adăugat şi reticenţa unor rude, care credeau că ridicarea greutăţilor îi vor opri creşterea puştiului care cântărea doar 48 de kilograme. Singurul care l-a încurajat şi l-a susţinut a fost tatăl său, deşi acesta nu practicase vreun sport.
În 1980, unul dintre cei care i-au citit talentul, Gheorghe Gospodinov, s-a transferat la Rapid şi l-a sfătuit să-l urmeze, „pentru că tu poţi ajunge la Olimpiadă”. Nicu Vlad a ajuns astfel la Bucureşti, iar un an mai târziu câştiga deja primul titlu naţional, stabilind şi un nou record cu aceeaşi ocazie, prin cele 187 de kilograme la stilul aruncat.
Adevărata explozie s-a produs însă în 1982, la Campionatele Europene de juniori desfăşurate în Bulgaria, la Haskovo, de unde s-a întors cu trei medalii de bronz. Un an mai târziu, Nicu Vlad are ocazia de a merge la Mondiale, dar un eveniment neprevăzut l-a împiedicat să plece spre Egipt: „Am ajuns la aeroport, mi s-a pus viza de ieşire, dar nu ne-au lăsat să urcăm în avion din cauza unei delegaţii oficiale de ciprioţi care a avut prioritate. Am rămas acasă, împreună cu un coleg, Urdaş Constantin, şi am plâns de ciudă mai multe ore pe o bancă de la Casa Scânteii”. Dezamăgirea a fost cu atât mai mare cu cât, după câteva zile, a participat la Campionatul Naţional de seniori, unde a obţinut un rezultat ce i-ar fi permis să ia aurul mondial.
Nu era însă timpul de lamentări, pentru că urmau Jocurile Olimpice, iar tănărul gălăţean era dornic să-şi arate valoarea. Între timp trecuse la Steaua, unde activa şi antrenorul lotului naţional, iar la Los Angeles a concurat la categoria 90 de kilograme, pe care a câştigat-o la pas, stabilind recorduri olimpice atât la smuls (172,5 kg), cât şi la aruncat (220 kg) şi total (392,5 kg). Performanţa sa a fost cu 10 kg mai bună decât cea a sovieticului David Rigert, unul dintre idolii săi şi deţinătorul precedentelor performanţe maxime la Olimpiadă.
Interesant este şi faptul că pe locul 2 la aceeaşi categorie s-a aflat tot un sportiv din România, Dumitru Petre, care a ridicat 360 kg. De altfel, ediţia din 1984 a fost cea mai bună din istoria participărilor româneşti nu doar în general, ci şi la haltere, cu această ocazie fiind cucerite singurele titluri olimpice la acest sport. Alături de Nicu Vlad, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului a urcat şi Petre Becheru, la categoria 82,5 kilograme.
Becheru, născut pe 16 mai 1960, la Drăgăneşti-Vlaşca, judeţul Teleorman, era coechipier cu Vlad la Steaua, iar la Los Angeles a trăit momentul său de glorie, obţinând şi titlul mondial, pentru că, în 1984, Olimpiada şi Campionatele Mondiale s-au desfăşurat practic într-un singur concurs. Cei doi au continuat să fie prieteni, conducând în prezent împreună lotul naţional de haltere.
Despre succesul lui Nicul Vlad s-a spus că ar fi fost facilitat de absenţa sovieticilor şi a bulgarilor, dar românul şi-a dovedit clasa în anii următori, când s-a aflat mereu printre protagonişti. În total, a obţinut 17 medalii mondiale şi tot atâtea europene, majoritatea de aur, însă au fost şi cazuri în care a ratat locul 1 din cauza cântarului. Un astfel de caz s-a petrecut la Campionatele Mondiale din 1989, când a avut acelaşi total ca şi bulgarul Petar Stefanov (412,5 kg), dar greutatea mai mică a adversarului său l-a privat de aur.
„Nu a fost prima oară când am pierdut medalia de aur la cântar. Nu spun că lucrurile erau trucate, dar am fost surprins că la cântarul oficial de dinaintea concursului eu eram de fiecare dată cel mai greu. În ceea ce-l priveşte pe bulgar, el a fost o apariţie meteorică în acest sport. A dispărut la fel de repede cum a apărut şi nu am mai auzit nimic de el", şi-a amintit Nicu Vlad.
Cele mai bune performanţe le-a avut la stilul smuls, mulţi specialişti declarându-l cel mai bun smulgător al tuturor timpurilor, datorită tehnicii sale excelente: „La început, mi-a placut aruncatul, dar ulterior am constatat că eram mai bun la smuls, stil la care am şi record mondial. Cel de la aruncat nu am putut să-l dobor, am încercat de trei ori la 242,5 kg, aşa cum era la vremea respectiva, însă nu am reuşit, în timp ce recordul mondial de la smuls l-am doborât de câteva ori. Aruncatul a fost stilul care mi-a plăcut mai mult, dar la smuls am avut cele mai bune rezultate”.
Dacă Nicu Vlad a avut în câteva rânduri de pierdut din cauza greutăţii, la fel de adevărat este că la Jocurile Olimpice din 1988 a profitat de o situaţie neprevăzută pentru a câştiga medalia de argint. Olimpiada din Coreea de Sud a stat sub semnul scandalurilor de dopaj. Cel mai cunoscut caz este cel al atletului canadian Ben Johnson, rămas fără titlul de la 100 de metri. Însă cele mai multe probleme au fost în concursul de haltere, unde aproape în fiecare zi erau descoperiţi alţi trişori.
Delegaţia bulgară a avut cel mai mult de suferit, comitetul olimpic din această ţară fiind nevoit să retragă întreaga echipă de haltere, după ce mai mulţi sportivi au fost deposedaţi de medalii în urma controalelor anti-doping. La categoria 100 kg, Nicu Vlad a terminat pe locul 3, dar maghiarul Andor Szanyi, clasat al doilea, a fost descalificat, fiind prins dopat, astfel că reprezentantul nostru a schimbat bronzul cu argintul.
Căderea regimului comunist în 1989 i-a oferit lui Nicu Vlad şansa de a pleca din ţară şi de a reprezenta Australia: „Imediat după Revoluţie, în 1990, am fost invitat în America de către federaţia de specialitate şi de Comitetul Olimpic de acolo. Am făcut mai multe stagii de pregătire şi am participat la Jocurile Bunăvoinţei, unde m-am întâlnit cu oficialii australieni. Ne ştiam de la Cupa Mumba din Australia, unde participasem de mai multe ori. Atunci, ei mi-au făcut propunerea să reprezint această ţară, pe un contract pe patru ani. Eram pe final de carieră şi a contat aspectul finaciar, dar a fost şi o importantă lectie de viaţă, pentru că am învăţat foarte multe”.
Halterofilul român a acceptat propunerea, o decizie care nu a fost bine primită în ţară, mulţi acuzându-l de trădare. S-a uitat prea repede faptul că Nicu Vlad a fost primul sportiv care a protestat părăsind podiumul din cauza faptului că, la Mondialele din 1990, în loc de „Deşteaptă-te române”, i s-a cântat vechiul imn, „Trei culori”. În Australia, principalul obiectiv îl reprezintă Jocurile Commonwealth-ului, iar Vlad s-a impus la această competiţie, spre deliciul fanilor din ţara sa adoptivă. A mers şi la Olimpiada de la Barcelona, unde a încheiat pe locul 4 la categoria 108 kg: „Nu mi-au permis să concurez la 99 kg, unde puteam să ies pentru a doua oară campion olimpic. A fost o neînţelegere de regulament, o greşeală din partea oficialilor”.
Revenit în România după ce i-a expirat contractul cu federaţia australiană („Aceiaşi oameni care mă numeau trădător în 1991 mă întrebau de ce m-am întors”), Nicu Vlad s-a calificat pentru Jocurile Olimpice de la Atlanta, acolo unde a obţinut medalia de bronz la categoria 108 kg, la ultima sa competiţie importantă. După retragere, a rămas în lumea sportului, ocupând în paralel funcţia de preşedinte al federaţiei şi pe cea de antrenor al lotului de haltere.
Nu este jenant deloc! Vlad a facut ceea ce trebuia pt a avea o viata buna. Aspectul finaciar predomina la final de cariera pt ca dupa ce nu mai poti, romania te arunca la cosul de gunoi. halterele sint un sport extrem de greu care cere multe nu numai pasiune. Omul are o viata si nu cred ca trebuie sa si-o iroseasca dedicandu-se unei tari nenorocite plina de cocalari si dobitoci (altfel nu se explica clasa politica ALEASA si nu NUMITA). Felicitari Vlad si romani ar trebui sa iti multumeasca pt ca avem un nume in haltere!