Ion Dumitrescu – Campionul pe care n-ar fi pariat nimeni

Tirul a dat României primul său campion olimpic, în persoana lui Iosif Sârbu, învingător la Helsinki, în 1952, în proba de armă cu calibru redus 40 de focuri culcat. Ţara noastră a obţinut o altă medalie de aur patru ani mai târziu, la Melbourne, prin Ştefan Petrescu, care s-a impus la pistol viteză, pentru ca la Roma, în 1960, Ion Dumitrescu să confirme valoarea românilor în această disciplină, prin victoria obţinută la talere trap.

Originar din Bucureşti, unde s-a născut pe 18 august 1925, Dumitrescu s-a remarcat târziu pe plan extren, deşi în competiţiile interne a dominat autoritar, fiind de 14 ori campion naţional. Mai mult decât atât, în 1955, a reuşit de două ori punctajul maxim, 100 de talere din 100 posibile.

Primul succes important s-a lăsat aşteptat până în 1958, când, alături de echipa de skeet, s-a clasat pe locul 3 la Campionatele Mondiale. În 1961, a câştigat şi o medalie individuală, bronz la talere trap, iar în 1966 a fost aproape de titlu în aceeaşi probă, dar pe echipe, mulţumindu-se însă cu poziţia a doua.

Momentul maxim al carierei lui Ion Dumitrescu l-a reprezentat însă Olimpiada de la Roma, din 1960, unde nu se număra printre favoriţi, în special că reprezentantul gazdelor, Galliano Rossini, era deţinătorul campionul en-titre la talere trap. Împotriva tuturor pronosticurilor însă, românul a încheiat primul.

În calificări a obţinut doar 92 de puncte, performanţă cu care s-a clasat pe locul 11, învingători fiind, la egalitate, suedezul Rune Andersson şi sovieticul Nikandrov, ambii cu câte 97 de puncte. Lucrurile au stat diferit în finală, unde Dumitrescu a dus un duel foarte echilibrat cu Rossini şi cu Sergei Kalinin (URSS), pe care l-a câştigat în cele din urmă la limită, cu 192 de puncte.

Diferenţa între primii trei clasaţi a fost de doar două puncte, Rossini reuşind să obţină 191, iar Kalinin 190. Învingătorii din calificări nu au prins nici măcar primele 10 locuri ale clasamentului final.

Ion Dumitrescu a mai participat şi la următoarele trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, dar nu s-a clasat niciodată mai sus de locul 5 (1964), România aşteptând 20 de ani până la un nou titlu olimpic, obţinut de Corneliu Ion la Moscova.